POPAS LA TURNU MĂGURELE – VIZITAT ÎN ANUL 2017

POPAS LA TURNU MĂGURELE – VIZITAT ÎN ANUL 2017

Părerea pertinentă despre orașul nostru a unui turist de ocazie pe nume Iulian. C. despre vizita din data de 09.09.2017 la Turnu Măgurele.

În trecere spre Corabia – orășelul dunărean în care ne stabiliserăm cartierul general pentru un weekend, ne-am oprit pentru câteva ore și la Turnu Măgurele. Catedrala ortodoxă „Sfântul Haralambie” și ruinele Cetății medievale Turnu erau obiective despre care citisem câte ceva și pentru care consideram că merită să facem un popas în oraș.

Era pentru prima oară când ajungeam la Turnu Măgurele și deci o bună ocazie de a face cunoștință cu încă un oraș situat la malul Dunării. Cu câteva notițe, precum și cu o hartă a orașului extrasă de pe internet, venind dinspre Alexandria, drumul ne-a condus chiar în centru, pe Str. Republicii.

Până să identificăm poziția în care ne aflam, printre crengile înfrunzite ale copacilor am zărit minunatele turle răsucite ale Catedralei „Sfântul Haralambie”. Am știut că am ajuns acolo unde trebuia.

Am oprit în fața unei case frumoase, cu fațada zugrăvită în alb și galben, frumos ornamentată, pe gardul căreia trona un afiș de vânzare cu două numere de telefon. Harta pe care o aveam ne semnala faptul că ne aflam lângă Casa Angelescu. Ulterior am aflat că acest edificiu (datând din sec. XIX) a aparținut doamnei Elena St. Angelescu și că este una dintre cele mai reprezentative construcții ale județului Teleorman. Nu am aflat și cine a fost doamna Elena St. Angelescu, dar am înțeles cu claritate că urmașii săi vor să se debaraseze de această casă-monument a cărei întreținere probabil că îi împovărează.

Catedrala ortodoxă „Sfântul Haralambie” este alăturată Casei Angelescu și domină piața cu minunatele sale turnuri cu ferestre înclinate care amintesc de o altă perlă a arhitecturii ortodoxe – Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș. Se știe că cel care a proiectat acest edificiu – arhitectul francez André Lecomte du Noüy – a fost inspirat de legendara biserică a meșterului Manole de la Argeș.

Când am ajuns noi acolo, biserica era încuiată. I-am dat ocol prin curtea năpădită de iarbă arsă de soare, fără alei și fără vreo floare, admirând zidurile exterioare frumos decorate dar greu încercate de trecerea vremii.

După ce am încheiat turul pietonal prin oraș, revenind la mașină în ideea de a porni spre port, biserica tocmai se deschidea pregătindu-se pentru oficierea unei cununii. Am profitat de moment și am intrat și noi. Interiorul larg, împodobit cu marmură roșiatică, este pictat și impresionează prin grandoarea unui policandru cu șapte brațe, prin prețiozitatea icoanelor din catapeteasmă (îmbrăcate în argint), precum și prin vitraliile mari și bine realizate cu care sunt împodobite ferestrele.

De cealaltă parte a catedralei, la capătul dinspre parc al Str. Independenței, se află Hotel Turris 3* singurul hotel mai răsărit din oraș care are și o terasă de toată frumusețea. Acolo am poposit și noi pentru a ne răcori la o bere fără alcool înainte de a ne continua periplul.

Se spune că hotelul are trei restaurante, dar nouă ne-a fost suficientă terasa parțial acoperită de la primul etaj, terasă care oferă și o frumoasă imagine asupra intrării în parc – în stânga și în lungul Str. Independenței – în dreapta. Lângă scara de acces la terasa de la etaj, două plăci de marmură montate în 2010 din inițiativa Ambasadei R. Bulgaria în România, Primăriei municipiului Plevna și Fundației „Vasil Levski” – Sofia, menționează: „Aici, folosind ospitalitatea românească din Turnu Măgurele, Vasil Levski – Apostolul libertății a organizat în 1869-1873 un drum secret de comunicare cu Comitetul Central Revoluționar Bulgar din București”, respectiv „În acest loc s-a aflat casa în care a trăit (1887-1904) revoluționarul bulgar Danail Popov, un fidel tovarăș de luptă al Apostolului libertății bulgare – Vasil Levski – pe pământul României.”

Parcul central al orașului, un parc istoric, înființat în 1876 și denumit pe vremuri „Grădina Publică” este creația unor horticultori din București care au avut drept model Parcul Prater din Viena. În zi de vară, o plimbare pe aleile sale umbrite de arbori falnici este nu numai plăcută, ci și reconfortantă. Intrarea în parc este marcată de Monumentul Independenței – cel mai impunător monument al orașului, care omagiază eroii căzuți în Războiul de Independență din 1877-1878.

Pe soclul pe care stă scris: „S-au dus feciorii oastei pe calea strămoșească / S-au prins cu moartea crudă la luptă voinicească / Și au ieșit din luptă viteji, învingători / Scăldați în al lor sânge puternicii feciori!” este un grup statuar format din trei ostași. În stânga și în dreapta grupului statuar, pe ambele fețe, în semicerc, sunt basoreliefuri în bronz care înfățișează scene amintind de luptele de la Plevna.

Statuia Dorobanțului – al doilea monument închinat luptei pentru independență, creație a sculptorului italian Raffaello Romanelli, se află într-un mic parc situat pe Str. Independenței, la câteva sute de metri de Parcul Central.

Monumentul are pe soclu un dorobanț cu căciula dată într-o parte și cu mâna dreaptă întinsă către Dunăre. Basoreliefurile care decorează soclul înfățișează scene de luptă, iar vulturul de pe fațadă – cu aripile desfăcute în zbor – ține în gheare un document pe care sunt înscrise nume de eroi răpuși în luptă. Cele două tunuri care se află de o parte și de alta a monumentului se pare că sunt turcești, capturate de ostașii români în bătăliile de la Plevna.

Am vrut să vedem și Bustul Generalului David Praporgescu de aceea, cu harta în mână, am căutat și am ajuns în strada care-i poartă numele. Str. General Praporgescu este mărginită de blocuri, dar și de multe case mai vechi, unele îngrijite, altele obosite de trecerea vremii.

Am mers destul de mult căutând și negăsind monumentul închinat bravului oștean născut în Turnu Măgurele și căzut pe front în primul război mondial. În cele din urmă – dosit după niște arbuști – ni l-a arătat un localnic.

Revenind spre centru, la intersecția cu Str. Sfânta Vineri, în spatele unor clădiri stradale am văzut turlele învelite în tablă ale unei biserici. Nu am intrat la Biserica „Sf. Vineri” și deci nu știu cum arată în interior. M-am mulțumit să-i pozez turlele lucind în soare și turnul de la intrare cu scară exterioară din lemn, apoi am făcut câțiva pași pe stradă admirând mai multe construcții vechi, monumentale. La Turnu Măgurele sunt multe clădiri de acest gen. Totul e să-ți placă să le descoperi și să încerci a le desluși trecutul.

Tribunalul din Turnu Măgurele este un adevărat palat. În opinia mea este cea mai frumoasă clădire din oraș. Datând de la sfârșitul sec. XIX, transformată, renovată, clădirea din Str. 1 Decembrie – albă, cu colonade şi frize amintind de Partenon – adăpostește o secție a Tribunalului Județean Teleorman.

Pe aceeași stradă, la numai câteva zeci de metri, se află Turnul de apă o altă construcție monument istoric. Înălțat la începutul sec. XX, turnul a asigurat o bună perioadă de timp alimentarea cu apă potabilă a orașului. În zilele noastre, coșcovit și cu gunoaie în jur, Turnul de apă își trăiește bătrânețea.

La Port am ajuns din două motive. Mai întâi pentru că ne doream o masă de pește la Restaurantul „Briza Dunării” situat chiar acolo, la malul fluviului și apoi pentru că voiam să ajungem la ruinele Cetății medievale Turnu.

Cu restaurantul ne-am descurcat ușor. Cu cetatea a fost mai greu. Ospătarul de la „Briza Dunării”, dar și un polițist de la punctul de control la trecerea frontierei spre Bulgaria ne-au lămurit în privința drumului de urmat, dar nu ne-au dat speranțe că vom găsi ceva demn de văzut acolo. Citisem că situl arheologic de la Turnu Măgurele păstrează rămășițe ale unei fortificații datând din sec. XIV, că se află cam la 4 km de oraș și că este singura fortificație de la nord de Dunăre ridicată de Mircea cel Bătrân, ocupată de turci, dar peste care ulterior nu s-a suprapus o nouă așezare. Tot informațiile de pe internet îmi spuseseră că accesul la ruinele Cetăţii Turnu se face printr-un drum care se desprinde din „Drumul Cetăţii”, pietruit, paralel cu cursul Dunării.

Am mers pe „Drumul Cetăţii” și am încercat vreo trei variante de drum lateral, dar n-am găsit decât bălării înalte, fără urmă de zid sau de șanț de apărare.

Cât despre „cel mai de seamă element al fortificaţiei, de la care cetatea şi-a luat şi numele, turnul central circular cu diametrul de 17,40 m şi ziduri groase de 3 m”… nici urmă! Toate au rămas în istorie și în proiectele cercetătorilor arheologi.Concluzii

Cetatea medievală Turnu înălțată de Mircea cel Bătrân în 1393-1394 la confluența Oltului cu Dunărea, căzută sub stăpânire otomană în 1417, restituită Țării Românești în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, nu este un obiectiv turistic, ci doar un obiect de studiu pentru specialiștii istorici și arheologi. Ei știu s-o caute și s-o găsească chiar dacă zace ascunsă sub pământ sau este năpădită de buruieni înalte. Poate, dacă veneam aici primăvara, înainte ca frunzișul verde să acopere totul, am fi descoperit și noi măcar o urmă de zid. Ce zici @cris1982, merită să încercăm din nou?

Mi-a plăcut orașul înființat (1836) la numai câțiva ani de la eliberarea de sub jugul otoman, care duce mai departe numele Cetății medievale Turnu și mai ales mi-a plăcut planul noului oraș trasat de inginerul german Karl Zohl. Străzile pornesc din centru asemenea unor raze și întretaie alte străzi curbilinii formând un veritabil evantai urban. Doar planul orașului Brăila mai este atât de frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *